REVOLUȚIA EROILOR!!!
Până mai zilele trecute am crezut ca eroii sunt, dacă nu în mod sigur o specie de mult dispărută, atunci cel mai probabil una pe cale de dispariție. Ca dinozaurii. Diferența o face modul în care se produce tehnic dispariția. Adică: fără căldură solară sau descompus prin tranșee, prin revoluții, prin gulaguri. Dacă ar fi încercat cineva să mă convingă contrariul, i-aș fi aruncat un zâmbet ușor ironic-disprețuitor, în timp ce-l îmbărbătam: ”Vezi-ți, domle, de treabă. Aiurezi...visezi...caută-te!”. În mod sigur, nu-mi plăceau idealiștii. Prea naivi, prea creduli, ziceam eu. Era în asta în mod clar un act de autodisprețuire.
Am fost și eu unul dintre ei. Noțiunile precum Dreptatea, Adevărul, Dragostea zburdau în inima mea asemeni mieilor pe câmpie. Au jucat mult timp până când, din partea aceea a lumii, nu s-a mai auzit nimic. În locul inimii, glasul rațiunii se auzea tot mai hotărât. Îmi pierdusem reflexele cu care mă născusem. Lacrimile acelea de bucurie nu mai curgeau pe obrajii mei când aveam o întâlnire neașteptată cu Fapta cea Bună. Asemeni Fiului Risipitor, mă rătăcisem și eu într-o țară străină de unde nu mai știam cum și unde să mă întorc. Eram mort. Mort. Până mai zilele trecute. Când, iată, eroi. Și nu undeva în spații eterice, exotice, ci chiar lângă noi. Din nou, inima mea începea să recunoască chipuri îndepărtate. Din nou, bucuria de a vedea cum ții viața în mâini, cum o protejezi de urgia năprasnică, începea să mă recunoască.
Da, eroii există. În perioade calme, stau ascunși în spatele unui birou modest, executând ritualul unei munci cu nimic excepționale, în spatele unei mașini zgomotoase și îmbrăcați cu o salopetă uzată sau fluturând la gât o cravată de lux. De fapt, în astfel de vremuri nici nu prea știi cine ar putea fi sau nu erou. Se întâmplă că vin vremuri de criză, vremuri tulburi, momente când se pune cu deosebit accent problema vieții și a morții, sau când instinctul de supraviețuire te obligă să fii tu însuți. Vin inundații care te înneacă de viu sau zăpezi care te îngroapă de viu. Nici una care să ierte. Atunci unii dintre noi devin eroi. Își părăsesc munca ritualică, dezbracă salopeta, își aruncă cravata. Un singur lucru le rămâne de făcut: Să salveze vieți condamnate.În astfel de momente, apele se despart foarte ușor. Păcat că se întâmplă așa. Dar se întâmplă. Am vazut tineri eroi, viceprimari eroi, polițiști comunitari eroi. Am văzut și oameni lași, blazați, plictisiți de tot și de toate. Dar ce mai contează ? Până la urmă, doar eroii contează! Le văd satisfacția dureroasă că au scos o bătrână din nămeți, un nou născut, un bolnav lipsit de ajutor. Și le văd și bucuria că sunt râmniceni. Alături de ei, mă bucur și eu că sunt râmnicean, că trăiesc printre oamenii aceștia atât de obișnuiți, dar uneori atât de mari. La mulți ani, anonimilor excepționali!
Valeriu Sofronie (Non-erou)
Domnule profesor nu voi uita niciodata vorbele dumneavoastra de acum 12 ani: "dupa ce terminati facultatea sa va intoarceti inapoi sa ridicam orasul asta, sa ne implicam, sa contruim". Nu stiu cati ani voi mai sta in Rm-Sarat dar atat cati vor mai fi va voi urma sfatul si indemnul...
Profesore, faptul că semnezi cu numele tău şi nu cu "ordinul iezuit" e un act de adevărat eroism. Faci progrese, ţine-o tot aşa...
Care va sa zica monser...Ramnicul e plin de eroi...Nu e rau deloc! Stiam ca de obicei erou e cel care nu prea mai e pe lumea asta...hai sa nu exageram totusi cu eroismul...cunoastem tip de erou care a "pozat" alergand cu "copchilul" in brate ca sa-l vada "odaile chitulate"...apoi a devenit mare vedeta la TVSAT...eroism de mahala as zice...