„Dragobetele”, este o sărbătoare cu anumite rădăcini slave, celebrată în anumite locuri din Românie pe data de 24, 28 februarie, 1, 3 și 25 martie. Tradiția ne vorbește despre sărbătoarea Vobriteniei, perioada în care, mitologia populară românească aduce aminte despre un tânăr zeu al Panteonului, patron al dragostei și a bunei dispoziții pe plaiurile mioritice, identificându-se cu zeul dragostei Cupidon, dar și cu Eros, zeul iubirii la greci.
Dragobetele, este o sărbătoare apărută relativ recent în istoria tradițiilor românești, având o vechime de aproximativ 180 de ani, deci putem afirma că numeroase generații au „perfecționat” pe parcurs această datină.
Concret în zonele în care s-au păstrat datinile, tinerii satului, flăcăii și fetele, îmbrăcați în straie de sărbătoare se întâlnesc în fața bisericii și pleacă să caute prin jurul satului semne care anunță primăvara ”flori, muguri, fragi, etc”. La lăsarea serii, în zonele mai înalte ale așezării, se aprind focuri cu lemne din pădure, în jurul căruia se strâng junii satului și le pețesc pe fete. La un moment dat, fetele se întorc în sat, iar pețitorii urmăresc tinerele cărora le-au picat cu drag și dacă băiatul este mai „iute„ de picior, ajunge fata din urmă, sărutând-o cu foc în văzul tuturor. De aici vine și expresia ”Dragobete, sărută fete!”. Sărutul semnifică o logodnă simbolică a celor doi pe o anumită perioadă de timp, Dragobetele fiind un prilej de a-și „oficializa„ simpatia reciprocă în fața comunității.
Sunt datini extraordinare, de care doar România se bucură de ele, dar din păcate, „americănismele„ din vremurile noastre militează pentru o înlăturare agresivă a acestor fragmente de mândrie națională, prin injectarea unei așa-zise sărbători mondiale; Valentine’s Day. Globalizarea atât de des menționată in discursurile marilor corporații mondiale, prin vocile unor demnitari influenți, are reversul medaliei; un pact cu diavolul pe care tot mai multe națiuni îl semnează fără să se gândească la viitorul copiilor noștri. Îmi tot pun câteva întrebări care ar trebui să-ți dea de gândit; ”Ce vom lăsa copiilor noștri dacă noi înlăturăm datinile după care alte nații râvnesc?”, ”Cum putem îndrepta abruptul pe care ne aflăm când vorbim despre identitatea națională”. Sunt întrebări aparent banale, dar cu o puternică încărcătură rațională, de care toți ar trebui să ținem seama.
Se dorește o ștergere a conștiinței naționale și o înlocuire a acesteia cu ideea de „comunitate europeana„. România, așa rea cum noi o percepem ascunde în spatele perdelei gri de necazuri, probleme și neajunsuri, o țară extraordinară, cu locuri unice în lume și tradiții extraordinare care trebuie cu orice preț conservate și reînviate în memoria tuturor românilor.
Acestea fiind spuse, îmi doresc ca măcar acum să lăsăm gândurile negre la granițele țării și să ne bucurăm că strămoșii noștri ne-au lăsat datini și tradiții atât de apreciate de cei care încă o recunosc pe România ca patria mamă.
Mădălin Barbu
